Pentru România, al Doilea Război Mondial a reprezentat o dramă: prinsă între Germania Nazistă la Vest și Uniunea Sovietică la Est, țara a încercat pe cât posibil să își asigure integritatea teritorială și, în același timp, să își „modeleze” instituțiile politice în funcție de situația geopolitică. Dacă în iunie 1941 România a intrat în război sub dictatura militară a lui Ion Antonescu, schimbarea taberelor din august 1944 determină România să ia un nou parcurs, de data aceasta în cealaltă extremă. Deși regele și forțele politice tradiționale sperau la restabilirea organismelor democratice, schimbarea venită odată cu bocancii armatei sovietice a transformat în mod radical România.

Toți se luptă, comuniștii câștigă. Demersurile PCR între august și septembrie 1944

Odată arestat Ion Antonescu la 23 august 1944, acesta a fost predat sovieticilor de către Emil Bodnăraș, lider comunist format în URSS, care, la momentul respectiv, crease deja „Formațiunile de Luptă Patriotice”, un organism paramilitar care să ajute partidul comunist în cucerirea puterii. Evadat din închisoare, Gheorghe Gheorghiu-Dej era comunistul ilegalist, etnic român, în jurul căruia gravitau comuniștii aflați pe teritoriul țării la momentul august 1944. Odată cu armata sovietică însă, ajung în țară de la Moscova Ana Pauker și Vasile Luca, personaje cu care Gheorghiu-Dej a trebuit să se afle în activă cooperare, reprezentând cel puțin la acea vreme voința conducerii sovietice.

Deși, ulterior, între Dej și reprezentanții Moscovei se va naște o rivalitate, la momentul respectiv, comuniștii se concentrau pe câștigarea, dacă nu a puterii, măcar a unei influențe cât mai mari în cadrul statului român. În toamna lui 1944, a fost format „Frontul Național Democrat” (FND), alianță politică dominată de Partidul Comunist Român și succesoare, în plan politic, a formulei largi din jurul Blocului Național Democrat. FND era format din Partidul Comunist și organizațiile sale satelit, inclusiv Frontul Plugarilor, al cărui președinte era influentul om de afaceri și proprietar de pământ interbelic, Petru Groza, precum și Partidul Social-Democrat Român și alte grupări de stânga. Marile partide politice interbelice, anume Partidul Național Țărănesc și Partidul Național Liberal, au rămas în afara Frontului.

Scopul principal al FND a fost să lase impresia exterioară a „unei largi participări democratice” a partidelor politice. În fapt, acesta a reprezentat doar o acoperire a activităților partidului comunist și a fost un instrument politic, prin care Stalin putea exercita presiuni asupra statului și societății românești. În colaborare cu autoritățile sovietice, membrii frontului au dus o activitate de agitație în rândul muncitorimii, pe care au început să o influențeze din ce în ce mai puternic, dar și în rândul țărănimii.

Cele trei guverne militare ale României, Ialta și avansul comunist

Încă de la răsturnarea lui Ion Antonescu, atât regele, cât și partidele politice tradiționale au realizat că trebuie făcute anumite concesii sovieticilor, mai ales în contextul în care efortul de război trebuia continuat, de data aceasta împotriva Germaniei Naziste. Cert este că nimeni nu știa la momentul respectiv cât de departe aveau să meargă acele concesii, nici măcar comuniștii români însăși și, cel mai probabil, nici măcar Stalin.

Din august 1944 până în februarie 1945, România a avut trei guverne conduse de militari: primele două de generalul Constantin Sănătescu, iar ultimul de Nicolae Rădescu. Având în vedere componența lor, se observă cum comuniștii capătă treptat din ce în ce mai multă influență: dacă în primul guvern singurul ministru comunist este Lucrețiu Pătrășcanu, în guvernele următoare apar si alti lideri comuniști, printre care Petru Groza și Gheorghe Gheorghiu-Dej.

În februarie 1945, a avut loc conferința de la Ialta, la care au participat șefii de stat ai țărilor aliate din război: Marea Britanie, SUA și URSS. Acolo au fost reafirmate principiile privind organizarea unor guverne larg reprezentative și alegeri libere în Europa eliberată. În realitate, situația din România devenea decisă în mare măsură de prezența autorităților sovietice și de concesiile pe care Aliații le-au făcut implicit lui Stalin.

La scurt timp, a avut loc o mare manifestare a Frontului Național Democrat în cadrul căreia s-au produs ciocniri și victime (anumite surse menționează doi morți și 11 răniți). În cadrul manifestație,i s-a încercat intrarea de către activiștii mobilizați de Front inclusiv în clădirea Ministerului de Interne.

Comuniștii români și sovieticii au prezentat propagandistic evenimentele și au cerut demisia lui Nicolae Rădescu. Alexandru Vâșinski, procuror sovietic și viceministru de Externe, a ajuns în țară câteva zile mai târziu și a avut întrevederi cu regele Mihai, în care l-a condamnat pe Rădescu drept „fascist” și a exercitat presiuni pentru numirea unui guvern procomunist, sugerându-l pe Petru Groza ca șef al guvernului. În contextul numirii, Nordul Transilvaniei devenea în aceeași măsură un instrument de șantaj, statutul provinciei rămânând la acel moment unul incert.

Momentul 6 martie 1945 și prima mare victorie politică a comuniștilor

În paralel cu evenimentele din București, au apărut scindări în cadrul partidelor istorice. Gheorghe Tătărescu, om cu vechime și greutate în Partidul Național Liberal, dar și Anton Alexandrescu din cadrul Partidului Național Țărănesc, părăsesc partidele de origine în februarie 1945 și formează grupări disidente care colaborează cu Frontul Național Democrat, participând ulterior la formarea efectivă a guvernului procomunist.

Lăsat fără soluții și într-un context geopolitic complicat, regele a acceptat formarea unui guvern condus de Petru Groza, instalat la 6 martie 1945. La scurtă vreme după aceea, administrația românească a fost reinstalată în nordul Transilvaniei. Noul guvern a utilizat acest prilej și a transformat revenirea administrației țării într-un mare spectacol propagandistic prin manifestații organizate la Cluj și București. Teritoriul redobândit a fost promovat de comuniști ca un simbol al noii „prietenii” româno-sovietice, dar și ca un succes al noii administrații. Acești factori erau importanți într-o societate tradițional anticomunistă, așa cum era cea românească la momentul respectiv.

În același timp, provinciile Basarabiei și nordul Bucovinei rămân în posesie sovietică. Parcursul ulterior al României va fi unul sinuos și va aduce cu sine, în definitiv, o comunizare completă.

Lecturi recomandate

• Scurtu, Ioan, Istoria contemporană a României (1918–2007), Bucharest, Editura Fundației „România de Mâine”, 2007.
• Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, România. Viața politică în documente. 1945, Bucharest.
• Deletant, Dennis, Teroarea comunistă în România. Gheorghiu-Dej și statul polițienesc, 1948–1965, Iași, Polirom.
• Foreign Relations of the United States, 1945, vol. V: Europe, Washington, D.C., U.S. Department of State.
• Banu, Florian, 1945. Un an decisiv pentru România, Bucharest.