„Democrația” lui Stalin în România (I). 23 august și noua „prietenie” româno-sovietică

Începutul regimului comunist în România rămâne unul dintre cele mai complicate etape din parcursul țării. Cum s-a putut întâmpla ca țara care era, teoretic, cea mai „protejată” de răspândirea ideilor bolșevice (datorită proporției de 80% a țărănimii ca pătură socială) să aibă unul dintre cele mai brutale și memorabile parcursuri ale regimurilor comuniste din Europa? Răspunsul, ca întotdeauna, este nuanțat și își are originea în situația României din timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Moment de răscruce între două dictaturi - participarea la război și 23 august 1944

Vara anului 1944 găsea România într-o situație cel puțin dificilă. Trecuseră trei ani de când mareșalul Ion Antonescu legase destinul țării de cel al Germaniei Naziste și se alăturase în cea mai mare invazie de până atunci din istorie: cea împotriva Uniunii Sovietice. Scopul fusese recuperarea Basarabiei și a Bucovinei, cedate la 28 iunie 1940 în urma unui ultimatum al URSS. Deși victoriile inițiale de pe front consolidaseră imaginea lui Antonescu în interior, dezastrele militare ulterioare (soldate cu sute de mii de soldați români morți sau dispăruți) au conturat din ce în ce mai mult ideea unui război care nu mai putea fi dus alături de Germania. Ion Antonescu demarase deja de la începutul anului 1944 anumite negocieri pentru un armistițiu, duse la Stockholm sau Cairo, însă acestea nu au adus rezultate concrete. Tânărul rege Mihai, în contextul devastatoarei ofensive condusă de sovietici pe front (în care fusese ocupat Iașiul și era amenințat în mod direct sudul țării), a decis arestarea, la 23 august, a lui Antonescu și a declarat public, la radio, alăturarea României la cauza Aliată și, implicit, la cauza Uniunii Sovietice.

România atacată din două părți

Conducerea sovietică a privit cu suspiciune cursul evenimentelor din România. Deși ieșirea României din război a avut repercusiuni importante asupra efortului Germaniei de a-și apăra frontul, sovieticii ar fi dorit ca Bucurestiul sa fie eliberat de armata sovietică. 24 și 25 august 1944 au fost zile negre pentru București, în care aviația germană a bombardat orașul, cauzând daune materiale considerabile (au fost avariate Palatul Regal, Ateneul, dar și Teatrul Național) și ducând la moartea a sute de oameni. În același timp, armata sovietică a dezarmat și a luat prizonieri peste 150.000 de soldați români, dintre care numai aprox. 15.000 s-au întors în țară în anii '50. Realitatea a fost că, până la semnarea oficială a armistițiului, pe 12 septembrie 1944, statutul juridic al României în cadrul războiului a rămas nereglementat.

Convenția de armistițiu și războiul „antihitlerist” susținut de Partidul Comunist

În tot acest context politic, Partidul Comunist din România a acționat în scopul câștigării încrederii URSS. La momentul august 1944, conducerea partidului (la cârma căruia se afla de curând Gheorghe Gheorghiu-Dej) încerca din răsputeri să ocupe un loc central în desfășurarea evenimentelor. Ca toți ceilalți comuniști de pe cuprinsul Europei, comuniștii români primiseră din 1941 o directivă de la Moscova în sensul creării unui „Front popular”, anume o coaliție democratică formată din forțele politice opuse efortului de război nazist. Dimensiunile mici ale partidului, dar și lipsa unei organizări coerente a viciat acest proces. Într-un definitiv, în iunie 1944, a fost format Blocul Național Democrat (în care se aflau Partidul Comunist, Social-Democrat, Național-Liberal, Țărănist).

În scopul negocierii noului statut al României din august 1944 cu partea sovietică, este trimisă în septembrie, la Moscova, o delegație condusă de Lucrețiu Pătrășcanu, fața intelectuală a partidului comunist. Regele și noul guvern militar al lui Constantin Sănătescu s-au hotărât asupra trimiterii lui Pătrășcanu în speranța că autoritățile sovietice ar fi putut fi îmbunate. Stalin, însă, a fost intransigent. Conform tratatului, România se angaja să continue războiul sub conducerea militară a URSS, țara trebuia să admită plata unor reparații de război în valoare de 300 de milioane de dolari și să asigure drept de liberă circulație trupelor de ocupație sovietice.

Astfel, trupele române au luptat alături de cele sovietice în teritoriul Transilvaniei, dar și în Ungaria și Munții Tatra din Cehoslovacia. Colaborarea militară româno-sovietică a fost însă presărată și cu evenimente, o stare de tensiune și neîncredere reciprocă. Spre exemplu, în lunile septembrie-octombrie 1944 a avut loc bătălia de la Oarba de Mureș în care trupelor române li se ordonă să ia cu asalt, fără sprijin, zonele fortificate ale apărării germane, înregistrându-se grele pierderi de peste 11.000 de soldați. De asemenea, a avut loc în martie 1945 decesul subit al generalului Gheorghe Avramescu. Cel mai probabil moartea sa a fost orchestrată, conform surselor, de NKVD-ul sovietic.

La 25 octombrie 1944, în urma Bătăliei de la Carei, a fost eliberat ultimul teritoriul al Transilvaniei ocupată de Ungaria, moment care este comemorat până astăzi ca ziua Forțelor Terestre ale Armatei Române. Observăm astfel cum a arătat începutul colaborării româno-sovietice, iar acesta deja își arăta consecințele nefaste care s-au concretizat din ce în ce mai violent. Cât despre Nordul Transilvaniei, acesta nu a revenit imediat României, ci a devenit subiectul unui grosolan șantaj politic.

Recommended Reading

CONSTANTINIU, Florin, O istorie sinceră a poporului român, 4th revised and expanded edition, Bucharest, Univers Enciclopedic Gold Publishing House, 2010.

DELETANT, Dennis, România sub regimul comunist, Bucharest, Academia Civică Foundation Publishing House, 1997.

GIURESCU, Dinu C., Imposibila încercare: alegerile din 1946, Bucharest, Encyclopaedic Publishing House, 1999.

BUZATU, Gheorghe, România și Războiul Mondial din 1939–1945, Iași, Centre for European History and Civilisation, 1995.