Probabil unul dintre cei mai dificili ani din perioada comunistă, 1971 a fost unul de teroare pentru bucureșteni. Nu ne referim la vizita lui Nicolae Ceaușescu în Coreea de Nord, deși aceasta a avut loc simultan, ci la renumitul „vampir din București”: Ion Rîmaru.
Timp de un an, studentul de 24 de ani la medicină veterinară a terorizat întreaga populație a capitalei cu crimele sale, vizând în special femeile. Miezul nopții devenise momentul de vârf al atacurilor, iar orice femeie care se aventura pe străzi într-o noapte cu vreme neprietenoasă risca să devină victima acceselor sale de sadism și canibalism. Patru femei au fost ucise, în moduri atât de atroce încât sunt greu de descris fără a provoca o reacție viscerală. Crimele au implicat, conform autopsiilor vremii, acte de viol și necrofilie. De-a lungul timpului, Rîmaru a fost etichetat drept „vampir”, iar la un an după arestarea sa, medicul psihiatru Tudorel Butoi a folosit chiar termenul de „licantropie clinică” pentru a descrie tulburarea sa. Agresorul își urmărea victimele nopți întregi, până în punctul în care ar fi putut să le recunoască doar după sunetul pașilor pe asfalt.
Ne imaginăm adesea perioada comunistă, mai ales din perspectiva anilor '80, ca fiind caracterizată de restricții severe, inclusiv interzicerea grupurilor mai mari de trei sau patru persoane pe stradă. Însă începutul anilor '70 a fost marcat de o altă teroare: frica de a fi singur pe stradă după o anumită oră, în special în București. Femeile ajunseseră să-și vopsească părul pentru a nu părea blonde în lumina difuză a nopții, încercând să evite să devină ținte. Trauma acelor zile a fost profundă și de durată.
Rîmaru a fost prins și dus la Jilava datorită unei scutiri medicale pierdute, pe care o lăsase cu o parte din datele sale de identificare, chiar în noaptea în care avea de gând să-și ucidă ultima victimă. Deși admite fiecare agresiune pentru care a fost acuzat, ultimele sale cuvinte, înainte de execuție, au fost: „Chemați-l pe tata. El este de vină. Vreau să trăiesc!”, lăsând loc pentru multe întrebări. Acestea au dus, în cele din urmă, la descoperirea unui alt criminal în serie: tatăl său, Florea Rîmaru, responsabil pentru crimele din vara anului 1944. Același tată care i-a spălat hainele fiului, murdare de sânge.
Din păcate, transparența dispare complet aici. În 1972, Florea Rîmaru a fost găsit mort, în urma unui presupus accident, după ce ar fi căzut din tren. Nici până în ziua de azi nu a fost confirmat oficial dacă a fost sau nu ucis de Securitate, dar suspiciunile rezonabile persistă în memoria capitalei și sunt vehiculate chiar și în prezent.