Cum ar fi dacă ți-am spune că cel mai mare artist al României de mâine este cineva pe care azi ignori cu desăvârșire? Astăzi vorbim despre cum regimul comunist i-a neglijat pe lăutarii din Taraful Haiducilor. Discrepanța dintre cât de populari au fost ei în apogeul lor de la începutul anilor 2000, și ignoranța cu care i-am tratat pe plan local, nu dovedește decât că nu li s-a acordat atenția necesară la momentul potrivit, iar acel moment putea fi chiar la finele anilor 80.
În 1986, etnomuzicologul Laurent Aubert rămâne marcat după ce ajunge prin colegii lui români să asculte pentru prima dată o mână de muzicieni din satul Clejani, județul Giurgiu. În momentul în care el le-a cerut autorităților comuniste să-i lase cu el afară în cadrul evenimentului de muzică tradițională de la Geneva, este refuzat. Încăpățânarea cercetătorului i-a făcut într-un final să accepte, iar în 1988 aveau să cânte lăutarii din Clejani către un public străin, de data asta pentru prima dată în deplasare. Cum era de așteptat, mai ales atunci când vorbim despre un public dispus să asculte muzică nouă, au rămas cu toții impresionați. Vorbim de generații întregi de muzicieni cu tradiție încă din 1538, aceasta fiind prima documentare în zona satului Clejani. Nici măcar nu e nevoie să fii acolo ca să-ți dai seama după descrierea aceasta că oamenii au dat pe scenă tot ce se putea mai pur în materie de folclor, în special venind din comunitatea rromilor care și la acea vreme suferea de aproape aceleași discriminări pe care le cunoaștem și azi.
Muzica lor i-a impresionat exact așa cum ne impresionează și astăzi orice filmare veche cu ei de pe YouTube, și asta pentru că observi din primele secunde cum nu are nicio legătură cu muzica populară organizată, ci cu altceva mai asemănător cu originile jazz-ului de pe la începutul secolului XX din Statele Unite. Mereu a existat discrepanța asta dintre muzica cultă și cea din popor, făcută după ureche. Încă din Evul Mediu discutăm despre muzicienii înaltei societăți, trubadurii, și cei din popor, menestreii. Ce știm sigur este că de cele mai multe ori, aceștia dezvoltându-și muzica în lumi complet diferite, fiecare rămâne impresionat de celălalt atunci când se stabilește între ei un șoc cultural de muzică autentică. Ce rămâne în schimb ca obstacol, mereu, vor fi autoritățile vremii, în special dacă discutăm despre un regim nu tocmai tolerant. De aceea, în perioada comunistă, muzica lăutărească se desfășura, exact cum au descris și urmașii Clejanilor, cu ușile închise, iar uneori ajungeau să fie chiar bătuți.
Spre bucuria tuturor, odată cu căderea regimului, și lăutarii și-au transmis mesajul de solidaritate față de revoluționari prin muzică. În fond, vorbim despre o comunitate respinsă de tendințele ideologice ale epocii, muzica lor fiind nu doar imprevizibilă, dar și învățată pe cale orală din generație în generație, fără nevoia de școli muzicale. Poate cel mai dureros lucru de citit sunt relatările lăutarilor dintre cele două lumi, unde peste hotar trăiau un vis iar când reveneau îi lovea realitatea brută. Aceasta este o alta dovadă vie, apropiată generației noastre, despre cum nostalgia nu povestește decât o parte a trecutului, ignorând multe neplăceri și neavuturi ale vremii. Taraful Haiducilor a trăit exact acest șoc cultural, care deși i-a speriat în primă fază, au reușit să scoată capul înainte. Probabil cu toții știm deja poveștile Clejanilor dinafară, printre cele mai populare fiind cele cu lăutarii la casa lui Johnny Depp. Povestea lor este una de succes, nu?
Din păcate, lăutarii din grupul inițial nu mai sunt printre noi, rămâne în schimb o bibliografie întreagă de povești și muzică, iar actuali muzicieni din spațiul românesc reușesc de multe ori să readucă autenticitatea muzicii atât din Clejani, precum și din alte zone ale țării sau a altor comunități ignorate în trecut. Foarte des am susținut asta, în calitate de fan al aproape orcărei mișcări mai punk, Taraful Haiducilor are mai multe în comun cu o muzică precum rock-ul decât are cu orice ansamblu folcloric cu care am crescut de la părinți. De aceea, ea nu a avut și n-ar fi putut avea niciodată vreo concordanță cu un sistem totalitar precum cel al României socialiste.
Dacă doriți să aflați mai multe despre această epocă, cât și pentru a evita nostalgii innecesare, vizitați-ne la Muzeul Comunismului pe strada Covaci 6, București.
