Anul e 1949, iar în penitenciarul din Suceava, un grup de deținuți foști legionari sub șefia lui Alexandru Bogdanovici pun la cale o metodă de fațadă pentru a scăpa de autoritățile comuniste proaspăt instaurate. Aceștia promiteau renunțarea activităților politice prin crearea Organizației Deținuților cu Convingeri Comuniste. Din această grupare va face parte și cel mai odios personaj despre care vorbim astăzi, mai precis, viitorul torționar Eugen Țurcanu. Acesta fusese condamnat la 7 ani de închisoare pentru legături legionare, dar acestea nu au fost niciodată clare, el având încă din studenție în 1944 o afiliere comunistă chiar.
Țurcanu și ai săi sunt transferați la Pitești, deși, între timp trec pe la Jilava, unde fac cunoștință cu creierul acestui întreg program și anume Alexandru Nicolschi, la vremea respectivă general al Securității. S-ar părea că odată ajunși la Pitești, deja erau instruiți cu privire la programul de reeducare pentru dizidența politică ce avea să urmeze. Aici începe adevarata oroare, acest experiment fiind o metodă dezumanizantă a regimului de spălare pe creier, de data aceasta, prin bătaie și tortură. Capul de lance avea să fie chiar Eugen Țurcanu, care timp de aproximativ trei ani avea să fie oroarea în persoană pentru orice deținut al penitenciarului din Pitești.
Principiile experimentului aveau la bază ideea ca orice persoană poate îmbrățișa idealurile noului regim sub presiunea potrivită. Tortura, de această dată, nu țintea spre răul fizic, chiar dacă acesta era oricum obligatoriu, ci mai degrabă spre distrugerea psihicului victimelor pentru a-i transforma ulterior la rândul lor în torționari. De aceea, multe dintre aceste acte au fost de umilire. De menționat faptul că victimele erau oponenți ai ideilor comuniste, indiferent că erau liberali, țărăniști, legionari sau oameni religioși fie creștini fie evrei.
Trei au fost pașii prin care se desfășurau activitățile pe deținuți. Demascarea externă avea să fie faza inițială de interogatoriu unde tortura fizică era folosită ca scop pentru a le face pe victime să reclame legăturile lor cu cei din afara închisorii, dar și să recunoască detaliile cele mai intime din viețile personale. Nu era important adevărul, de altfel, torționarii știau foarte bine că scopul era acela de a le face pe victime să creadă într-o minciună ca fiind părți reale din viețile lor.
Demascarea internă, urmatoarea, avea ca scop divulgarea tuturor deținuților și gardienilor care mai arătau cea mai mică formă de umanitate către victimă. Toate aceste informații erau notate iar persoanele în cauză, sub anchetă. Aceasta avea să fie partea preferată a Securității, care a închis ochii și a permis aceste acte la vremea respectivă ei beneficiind oricum de aceste tehnici ulterior.
Demascarea morală publică, ultima fază, avea să însemne renunțarea la tot ce credea victima a fi corect, în favoarea ideologiei comuniste. Aceștia erau convinși la final că veneau din familii de infractori, dar Țurcanu nu era niciodată mulțumit, ei ajungând uneori să recunoască acte de incest implicând familiile lor. Ultimul pas avea să fie acela de a aplica toata această reeducare către cel mai bun prieten, astfel, victima devenind torționar.
Acest episod istoric nici măcar nu se poate spune că ar fi despre ideologie sau valori comuniste. La baza Fenomenului Pitești a stat doar un sadism perpetuat prin turnătorie și spălare pe creier, traumatizând orice cititor și astăzi. Vorbim despre pedepse ce implicau umilirea la rang ideologic, în special către deținuții predominant religioși, care uneori erau forțați să se boteze cu propria urină și să-și mănânce propriile fecale din boluri de pe jos în timp ce erau legați cu mâinile la spate. Iadul de la Pitești era aproape imposibil de scăpat, nici măcar prin sinucidere, dat fiind faptul că nu existau în celule obiecte metalice, totul fiind foarte bine îngrijit pentru a preveni astfel de acte “evadări”. Estimările victimelor ar fi între 1000 și 5000, și în continuare rămâne cel mai agresiv mecanism de spălare a creierului din blocul sovietic.
În 1951, odată cu înlăturarea comuniștilor extremi de la putere în favoarea facțiunii condusă de către Gheorghe Gheorghiu-Dej, procesul este oprit de către noile autorități. Membrii Organizației lui Eugen Țurcanu sunt judecați pentru toate abuzurile, în total fiind executați 22 de inculpați. Un detaliu important este că aceștia au fost judecați în secret, regimul încercând să ascundă faptul că a permis astfel de act, dând vina pe alți agenți externi imaginari cum ar fi chiar Statele Unite, care nu aveau ce căuta în Experimentul Pitești. Astfel, Eugen Țurcanu este împușcat în 1954, având ca ultimă frază “M-au înșelat bolșevicii”, luând cu el toate secretele și lăsând doar oroarea creată în timp ce Alexandru Nicolschi, scapă fără a fi judecat, murind de infarct în somn în 1992.
Astăzi, deși există un memorial în fața intrării către închisoare, o foarte mare parte din teren este ocupat de blocuri construite după 1989. Rămâne la latitudinea noastră să decidem dacă trebuie păstrate fizic aceste spații are terorii sau doar în memoria noastră drept ceva ce nu ar trebui repetat, indiferent de regimul în care ne aflăm.
Dacă doriți să aflați mai multe despre această epocă, cât și pentru a evita nostalgii innecesare, vizitați-ne la Muzeul Comunismului pe strada Covaci 6, București. https://maps.app.goo.gl/FXTPu6b6mmoEyNbK8
