Vin de pelin, propagandă și istoria șprițului. Mituri din comunism
Vinul de pelin, șprițul și miturile comunismului: o poveste despre obiceiurile alcoolice ale românilor, rămase din vremea așa-zisei „Epoci de Aur”. De la vinuri demidulci, la vinul de surcele, românii au navigat printr-un peisaj alcoolic plin de paradoxuri și subterfugii. Citește mai departe pentru a afla cum licorile „din butoiul mic” și combinațiile cu sifon au devenit simboluri ale unei epoci de restricții și inovație forțată.
Vinurile demidulci și „șprițul”: În perioada comunistă, vinurile demidulci și aromate, precum Tămâioasa Românească, Muscat Ottonel și Galbena de Odobești, erau extrem de populare. Acestea se consumau frecvent la petreceri onomastice, în scări de bloc și cu alte ocazii, fiind adesea amestecate cu sifon pentru a crea așa-numitele „șprițuri”. Amestecarea vinului cu sifon este privită cu ochi răi de majoritatea occidentalilor și a experților – chiar și așa, acest obicei continuă până în ziua de astăzi în multe case ale românilor.
Vinul de pelin și propaganda: Vinul de pelin a fost lansat în anii '70 ca o soluție pentru a masca mirosul și gustul neplăcut al vinului oxidat. Deși inițial a fost conceput pentru a îmbunătăți calitatea vinului slab, în cele din urmă a devenit un produs de sine stătător. Regimul comunist a folosit vinul de pelin în campaniile de promovare a „vinului românesc” la nivel internațional, deși acest vin era, de multe ori, realizat din resturi de vinuri proaste, tratate cu pelin pentru a le oferi o aromă mai plăcută. Deși a fost popular printre consumatori, vinul de pelin ilustrează paradoxul regimului, care încerca să promoveze succesul vinului românesc în timp ce majoritatea produselor disponibile erau de calitate mediocră.
Interzicerea importurilor de băuturi alcoolice: În timpul regimului lui Nicolae Ceaușescu, majoritatea importurilor de băuturi alcoolice erau interzise, chiar și din țările prietene, ceea ce a dus la o lipsă de diversitate în consumul de alcool. Această politică a forțat românii să se bazeze în mare măsură pe producția internă, care adesea se caracteriza prin calitate slabă. Din cauza restricțiilor, mulți români căutau alternative rare, cum ar fi whisky din Occident sau votcă din Uniunea Sovietică, pe care le foloseau ca monedă de schimb pentru a obține diverse bunuri și servicii.
Vinul „din butoiul mic”: Obsesia regimului pentru producția record la hectar a dus la o calitate scăzută a vinului. Conceptul de „vin din butoiul mic” se referea la vinurile de calitate superioară, produse în cantități limitate și rezervate pentru competiții internaționale. Aceste vinuri erau realizate din cele mai bune struguri și beneficiau de metode de vinificare mai atente, fiind, în general, mai apreciate decât produsele standardizate și de calitate inferioară disponibile pe piață. Totuși, accesul la aceste vinuri era restricționat, ele fiind rezervate pentru oficiali de rang înalt sau pentru evenimente speciale.
Vinul de surcele: Țăranii erau obligați să vândă cotele de struguri către stat, dar adesea vindeau cei mai slabi struguri, deoarece nu erau plătiți corect. Acest lucru a dus la utilizarea melasei industriale pentru a compensa lipsa de zaharuri din vin, rezultând un produs de calitate inferioară, cunoscut sub numele de „vin de surcele”, care putea conține alcool metilic (substanță toxică, a nu se confunda cu alcoolul etilic) și provoca adesea dureri de cap consumatorilor.
Dacă ți-a plăcut acest articol, vizitează Muzeul Comunismului din București - Str. Covaci, nr. 6.
